Un telefon folosit pentru a documenta o agresiune nu are același rol cu distribuirea înregistrării pentru ridiculizarea adolescentului atacat. În primul caz, imaginile pot documenta faptele; în al doilea, pot extinde umilința dincolo de cei prezenți, avertizează Ștefan Mnesciuc, subcomisar de poliție penitenciară, cu specializare în Psihologie Aplicată în Domeniul Securității Naționale.
Râsetele, îndemnurile și comentariile celor din jur îi pot oferi agresorului atenția și aprobarea pe care le caută, explică specialistul. Nici cei care justifică atacul, considerând că persoana agresată merita pedepsită, nu au un rol neutru: această atitudine legitimează violența.
Despre influența celor prezenți asupra unui incident, Mnesciuc explică pentru Adevărul.ro: „Spectatorul este adesea elementul cel mai puțin analizat într-un incident violent, dar el poate influența semnificativ dinamica grupului. Spectatorul poate avea trei roluri diferite: poate contribui la escaladare, poate rămâne pasiv sau poate deveni un factor de protecție. Într-un grup, violența nu este influențată doar de cel care lovește, ci și de cei care încurajează, justifică sau privesc fără să intervină. Uneori, diferența o face un singur martor care cere ajutor”.
Ajutorul poate fi cerut fără confruntarea fizică a agresorului
Teama de a interveni și lipsa unei reacții sunt explicate de specialist atât prin relațiile din grup, cât și prin felul în care fiecare așteaptă inițiativa altcuiva.
„Unii nu intervin din frică. Se tem că vor deveni următoarea țintă, că vor fi excluși din grup sau că agresorul se va răzbuna și pe ei. Alții nu știu ce să facă, se blochează emoțional ori așteaptă ca un adult să intervină. În psihologia socială, un mecanism relevant este difuzarea responsabilității: când mai multe persoane asistă la un incident, fiecare poate presupune că altcineva va interveni. În consecință, deși mulți dezaprobă în sinea lor ceea ce văd, nimeni nu acționează. Intervenția nu presupune întotdeauna confruntarea fizică a agresorului. Un martor poate solicita ajutorul unui adult, poate anunța personalul școlii, poate alerta serviciile de urgență în cazul unui pericol imediat și poate oferi ulterior sprijin victimei. Este important ca intervenția să fie sigură și adaptată situației”, arată Mnesciuc.
Sprijinul poate continua după incident, prin susținerea victimei. Specialistul subliniază că alegerea intervenției trebuie să țină cont de pericolul concret și de siguranța martorului.
Aceste situații apar în școli, în spații publice și pe internet. Agresiunile pot începe cu tachinări ori insulte și pot lua forma hărțuirii online sau a atacurilor fizice, inclusiv cu arme albe. În numeroase episoade între adolescenți, cei prezenți au vârste apropiate de ale persoanelor implicate.
Violența poate deveni o cale de a câștiga statut în grup
Mnesciuc a urmărit problema din perspectiva celui care atacă, a copilului agresat și a celor care asistă. Pentru a înțelege comportamentul agresorului, el indică nevoia de recunoaștere și modelele de putere învățate acasă.
Un adolescent care nu găsește alte modalități de a se remarca poate încerca să obțină un loc în grup prin intimidare. Rezultatele școlare, poziția socială ori bunurile apreciate de colegi pot conta în această competiție pentru atenție. Când umilirea altuia provoacă amuzament, iar comportamentul agresiv aduce admirație, violența primește o recompensă socială, explică specialistul.
Țintele pot fi colegi sau alte persoane percepute ca vulnerabile: oameni fără adăpost, persoane cu dizabilități ori vârstnici care nu se pot apăra. Agresorul caută pe cineva asupra căruia crede că își poate impune controlul, fizic sau psihologic.
În familie, copilul poate învăța tocmai comportamentul care l-a făcut să sufere. Ignorarea, umilirea și loviturile pot deveni modele pe care le reproduce asupra altora. Mnesciuc descrie mai multe mecanisme posibile:
- Adolescentul batjocorit începe să umilească persoane pe care le consideră mai vulnerabile.
- Copilul respins de un grup încearcă să fie acceptat prin intimidarea altora.
- Adolescentul care s-a simțit neputincios caută să obțină control prin frică.
Înțelegerea acestor mecanisme nu înlătură răspunderea pentru agresiune, subliniază Mnesciuc. Explicarea comportamentului poate ajuta prevenția, iar responsabilizarea celui care atacă servește protejării victimelor.
Modelele violente din familie pot fi reproduse mai târziu
Efectele abuzului din copilărie pot continua mult după episodul propriu-zis. Felicia Mihai, șef de serviciu în cadrul DGASPC, avertizează asupra riscurilor pe termen lung și asupra repetării comportamentelor învățate în familie: „Pe termen lung, violența trăită în copilărie crește riscul dezvoltării unor tulburări psihice, al consumului de alcool sau al altor substanțe și al implicării în relații abuzive. De asemenea, există riscul transmiterii intergeneraționale a violenței: copilul care crește într-un mediu violent poate ajunge, la rândul său, fie victimă, fie autor al unor comportamente violente, dacă aceste modele familiale, din propriul mediu familial, nu sunt conștientizate și integrate într-un mod sănătos prin ghidaj psihoterapeutic”.
În cazul adolescenților care agresează, identificarea cu un adult violent poate deveni o încercare de a evita propria neputință, explică Mnesciuc. Copilul ajunge astfel să folosească împotriva altcuiva un model de putere pe care l-a cunoscut ca victimă.
Suferința poate rămâne ascunsă chiar când victima pare indiferentă
Pentru adolescentul agresat, urmările nu se opresc odată cu încheierea incidentului. Hărțuirea repetată, numită bullying, poate întreține sentimentul că atacurile vor continua și că ieșirea din situație este imposibilă. Circulația imaginilor pe rețelele sociale poate amplifica aceste efecte, explică specialistul.
Reacțiile descrise de Mnesciuc includ:
- Evitarea locurilor asociate cu agresiunile.
- Menținerea unei stări de alertă permanente, numită hipervigilență.
- Perceperea unor interacțiuni viitoare ca posibile amenințări.
Cererea de ajutor poate fi împiedicată de rușine, de frica unei răzbunări sau de convingerea că adulții nu vor lua situația în serios. Alteori, adolescentul crede că dezvăluirea celor întâmplate îi va aduce și mai multe probleme. Aparentele indiferență și detașare pot ascunde o suferință intensă, avertizează Mnesciuc.
O ripostă trebuie analizată împreună cu agresiunile anterioare
Umilințele repetate pot alimenta dorința de răzbunare. În evaluarea unui asemenea conflict, specialistul cere să fie urmărit ce s-a întâmplat înainte de reacția observată:
„Trebuie să fim atenți și la un fenomen mai puțin vizibil: o victimă poate ajunge să răspundă agresiv după o perioadă de umilire și amenințări. Dacă, într-un episod de conflict, ripostează, comportamentul său poate fi observat separat de istoricul care l-a precedat. Astfel, victima riscă să fie percepută drept agresor, iar agresiunea inițială să fie trecută în plan secund. Acest lucru nu înseamnă că orice ripostă este justificată și nici că trebuie să ignorăm gravitatea unei reacții violente. Înseamnă că, pentru a înțelege corect un incident, trebuie să reconstruim succesiunea faptelor, să analizăm comportamentele fiecărei persoane și să distingem între atac, apărare, escaladare și răzbunare. Faptul că o persoană a fost victimă nu îi conferă dreptul de a deveni agresor, dar nici faptul că a reacționat agresiv nu șterge automat ceea ce a suferit anterior. O victimă poate ajunge să reacționeze agresiv, dar reacția trebuie înțeleasă în contextul ei. Nu trebuie nici să ignorăm suferința anterioară, nici să minimalizăm gravitatea unei fapte violente”, explică Ștefan Mnesciuc.
