La 29 octombrie 1497, în zona Lențești, lângă Cernăuți, oastea condusă de marele boier Sima Boldur a învins cavaleria mazoviană care trebuia să apere retragerea polonezilor. Confruntarea a împiedicat intervenția trupelor de sprijin și a consolidat succesul Moldovei în campania împotriva regelui Ioan Albert.
Boldur pornise cu 3.000 de călăreți moldoveni pentru a intercepta detașamentul trimis de Konrad al III-lea Rudy, numit și Konrad cel Roșu. Prințul, membru al ramurii mazoviene a dinastiei Piaștilor, răspunsese solicitării de ajutor a regelui Poloniei.
Forța mazoviană cuprindea 600 de călăreți cu armament greu, însoțiți de echipajele lor. Acestea puteau dubla efectivele, astfel că numărul cavalerilor nu reprezenta întreaga formațiune aflată în marș. Moldovenii au ajuns din urmă detașamentul și l-au lovit din mai multe direcții, decimând unitatea.
Cronica moldo-rusă descrie astfel confruntarea: „Au bătut și acea oaste, din mila lui Dumnezeu și cu norocul lui Ștefan voievod. Și a fost și acolo măcel mare în acea zi între leși de armele moldovenești și a căzut și acolo multă oaste leșească, în locul numit satul Lențești i”.
Boala voievodului a dus la încredințarea comenzii unui boier
Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei, suferea de probleme la picioare atât de severe încât își conducea trupele dintr-o sanie. Crizele l-au determinat să îi încredințeze lui Boldur conducerea acestei operațiuni.
Istoricul Ștefan Gorovei caracteriza delegarea comenzii astfel: „Caz cu totul excepțional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale”.
Adversarii trimiși în ajutorul regelui constituiau o forță de șoc: cavaleria mazoviană folosea armuri grele de inspirație vest-europeană și ataca prin șarje cu lănci lungi. În apropierea inamicului, luptătorii utilizau spade, buzdugane ori ciocane de luptă.
Unitățile grele erau sprijinite de călăreți ușor înarmați, care pregăteau atacul și le secondau. Mazovienii se remarcaseră în confruntări cu Ordinul Teutonic și cu oștirile mongole, fiind precursori ai husarilor înaripați polonezi.
Conflictul cu Polonia a pornit înaintea campaniei din 1497
În anul confruntării, Ștefan se afla în al 40-lea an al domniei. Victoriile împotriva Regatului Ungariei și a Imperiului Otoman îi întăriseră autoritatea, dar boala îi limita capacitatea de a conduce personal operațiunile. Printre explicațiile avansate pentru suferința sa se numără podagra și diabetul de tip II.
Din 1489, voievodul alesese pacea cu otomanii, pe fondul sprijinului redus pe care se putea baza din partea statelor creștine și al propriei stări de sănătate. Înțelegerea presupunea plata către sultan a unui tribut de 3.000 de ducați venețieni și urmărea cruțarea țării și a urmașilor săi de continuarea războiului.
Tot atunci, Polonia a recunoscut anexarea de către otomani a cetăților Chilia și Cetatea Albă. Ștefan nu s-a ridicat împotriva lui Cazimir al IV-lea, regele polonez față de care depusese jurământul de vasalitate.
După moartea acestuia, tronul i-a revenit fiului său, Ioan Albert. Voievodul moldovean a ocupat Pocuția, teritoriu care fusese pus gaj pentru împrumutul acordat de Petru I al Moldovei regelui Vladislav Iagello. A căutat, de asemenea, alianțe împotriva Poloniei cu tătarii Crimeei și cu Marele Cnezat al Moscovei.
Ioan Albert urmărea cucerirea Moldovei, apreciind că Ștefan nu mai avea puterea din vremea victoriei de la Vaslui, din 1475. Rivalitatea politică era însoțită de antipatia regelui față de voievod.
Cruciada anunțată de Ioan Albert s-a transformat în asediul Sucevei
În 1497, regele a invocat pregătirea unei invazii otomane pentru a-și mobiliza oastea. Scopul declarat era îndepărtarea turcilor și recuperarea Chiliei și a Cetății Albe, operațiune pentru care solicita trecerea prin Moldova.
Liviu Cîmpeanu explică, în lucrarea sa despre campanie, că scrisorile regale anunțau apropierea unei armate otomane și a unei flote numeroase. Curtea poloneză considera Moldova un voievodat al regatului, invocând jurământul depus de Ștefan la Colomeea, în 1485, în fața lui Cazimir al IV-lea.
Mobilizarea era prezentată astfel drept apărarea regatului, inclusiv a Moldovei. Nobilii care refuzau chemarea riscau confiscarea tuturor bunurilor, iar documentele menționate de Cîmpeanu atestă aplicarea acestei pedepse unor vasali.
Armata intrată în Moldova număra 60.000 de oameni și avea 200 de tunuri. Includea oști nobiliare, mercenari și detașamente teutonice. În loc să înainteze către cetățile de la sud, Ioan Albert a atacat Suceava.
Apărarea cetății era condusă de Luca Arbore, Marele Portar al Sucevei. În acest timp, Ștefan a strâns 30.000 de oșteni, în principal călăreți moldoveni, alături de aliați unguri și secui. Sultanul i-a trimis aproximativ 2.000 de achingii, iar hanul tătar a contribuit cu un contingent călare.
Cavaleria ușoară moldovenească și otomană ataca trupele poloneze trimise după provizii. Foametea, bolile și nemulțumirea nobililor au slăbit asediul. Presiunii militare i s-a adăugat avertismentul regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, care îl amenința pe Ioan Albert cu războiul dacă nu părăsea Moldova.
După patru luni de asediu, regele polonez a acceptat un armistițiu și a început să își retragă armata.
Schimbarea drumului de retragere a precedat ambuscada din pădure
Înțelegerea stabilea traseul întoarcerii spre Polonia, însă oastea lui Ioan Albert a ales un alt drum. Ștefan a pregătit atacul în Codrii Cosminului, în regiunea Cernăuți.
La 26 octombrie 1497, o parte însemnată a trupelor poloneze a pătruns în pădure. În descrierea atribuită cronicarului Jan Długosz, arborii fuseseră tăiați parțial, astfel încât să poată fi prăvăliți peste coloana aflată în trecere.
După căderea copacilor a urmat atacul cu săgeți, iar cei care încercau să scape au fost urmăriți. Ioan Albert a reușit să fugă împreună cu o parte a armatei. Moldovenii au capturat pradă bogată și nobili polonezi de rang înalt, trimiși apoi sultanului.
Ștefan a ordonat continuarea urmăririi, hotărât să obțină o victorie deplină. În aceste împrejurări, regele a cerut intervenția mazovienilor: detașamentul trebuia să blocheze drumul trupelor moldovenești care îl urmăreau.
Cavaleria avea rolul principal în oastea Moldovei
Forța militară a lui Ștefan se sprijinea pe fortificații și pe numeroase unități călare. Despre capacitatea de mobilizare a voievodului, medicul venețian Matteo Muriano îi scria dogelui Republicii Veneției: „Supușii (n.red. ai lui Ștefan cel Mare) sunt toți bărbați viteji, ageri și nu făcuți să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreți și 20.000 de pedeștri”.
În structura cavaleriei intrau formațiuni cu organizare și sarcini diferite:
- Detașamentele voievodului, aflate în slujba directă a acestuia.
- Detașamentele boierilor, care contribuiau la oaste cu propriile unități.
- Vitejii, recrutați dintre membrii micii nobilimi de țară. Luptau călare, purtau zale și dispuneau de mai multe tipuri de arme, combinând protecția cu mobilitatea unei cavalerii medii.
- Hânsarii, călăreți ușor înarmați, folosiți pentru deplasări rapide și hărțuirea adversarului.
Cronicarul polon Martin Bielski descria, în afara curtenilor, luptători proveniți în mare parte dintre țărani, cu șei neacoperite și scări din stejar. Aceștia purtau hrana pe oblânc: pâine albă și brânză de burduf.
Tot Bielski consemna folosirea unei sulițe cu două vârfuri, unul drept și ascuțit, celălalt curbat ca un cârlig. În trecerea pe lângă adversar, primul servea la străpungere, iar al doilea la tragerea inamicului de pe cal.
Succesul militar a fost urmat de incursiuni pe teritoriul polonez
După înfrângerea mazovienilor, oștile Moldovei au pătruns în Polonia și au devastat teritoriile atacate. Campania a întărit poziția principatului ca putere regională.
În jurul anilor 1497-1498, întinderea atribuită Moldovei conduse de Ștefan era de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați. Stăpânirea cuprindea Moldova de astăzi, Basarabia, nordul Bucovinei, Bugeacul și Pocuția, la care se adăugau feude transilvănene precum Ciceul și Cetatea de Baltă. Spre sud, principatul avea acces la Dunăre și la Marea Neagră.